Vinerea mare

Mult timp, acum mult timp stateam intins, intins in asternuturi albe, mirosind a balsam de rufe. Stateam alaturi de ea, umar la umar, ea cand peste mine, eu cand peste ea… alaturi de Ancuta.  O sarutam, ea ma saruta, si soarele incepea sa ne managie de pe geam cu primele lui gene de lumina.

Ma uit la ea, chipul ii radiaza dupa noaptea aceea organismica, cum ar putea fi altfel?! Ma uit la ea, trasaturile ei imi exprima fericirea pe care o simt si eu. O simte si ea, o simtim amandoi. Ne pupam fugar, ne pupam scurt, ne tineam de mana. Soarele incepe sa ne incalzeasca. E viata, e calea, e romantismul, e… noi. Si o intreb:

-Cum ar fi, daca as fi Iisus?

-Haha, Iisus, i-ai vindeca pe cei orbi?

-Oricand.

-I-ai readuce pe pamant pe cei morti?

-Cum am facut si cu Lazar.

-Cu cei paralizati ce ai face?

-I-as face sa mearga, sa manance, sa bea din nou… sa simta viata.

Si a pus mana pe mine. Ma strangea.

-Daca tu esti Iisus, eu acum as vrea sa mananc un peste. Poti face ceva in acest sens?

-Oricand sunt la dispozitia ta, iubito!

I-am zambit. Si pestele a aparut pe masa. In niste farfurii albaste de portelan, care se asortau cu camera ei. Am luat micul dejun amandoi. Si apoi, ea a zis:

-Si vin, as bea un vin.

I-am facut cel mai sec vin intr-o cana. Si cel mai dulce pentru mine, in cealalta cana. Am baut amandoi. A mai vrut. Am mai facut vin in vrei patru-cinci randuri.

-Te iubesc, Iisuse… imi zicea ea. Avea parul lasat. Ochii mari.

Am facut-o acolo. Am mers la baie si apoi am mai baut un vin. Si am mai facut-o inca odata. Eram fiul lui Dumnezeu, o mai puteam face din nou, dar am zis ca imi e indeajuns. Am spus, stop… viata, viata pe care a creat-o Tatal meu are un curs. Ea merge inainte.

Si am intrebat-o ce ar vrea de la mine de fapt. Si mi-a raspuns ca ar vrea doar sa fiu normal. Sa nu mai fiu Iisus, sa nu isi mai faca temeri in legatura cu venirea apocalispsei. Sa fumeze una cu mine, sa fim doar doi insi in cautarea adevarului absolut intr-o lume banala.

Dimineata, cand m-am trezit mahmur, langa ea dormind, asta o mai patesc inca si acum cu toate femeile, in primul rand am facut o mica magie – cum ii spuneti voi – ca mahmureala sa imi treaca. Pe urma l-am contactat pe Tatal meu si apoi i-am zis:

-Tata, fa ca macar in unul din aceste mii de universuri sa nu mai fiu fiul Tau. Sa ma bucur si eu de viata asta, asa cum este ea. Nu imi mai doresc sa fiu special. Vreau sa fiu parte din grup. Vreau sa fiu eu.

Si asa, s-a nascut lumea voastra. Traiti aici in astepatarea mea. Eu am venit deja, dar voi nu veti afla niciodata. Partile din mine care se succed, partile din mine care au fost, partile din mine care sunt, voi nu le veti cunoaste. Sunt doar niste file. Din niste carti. Uitate.

M-ati rastignit. Pentru ca nu ati crezut in mine. M-ati rastnit. Pentru ca v-ati asteptat la altceva. Imi amintesc si acum, de voi, zilieri nemernici care miroseati a blana de animale. Mi-ati ranit sufletul atunci cand eu am inceput sa va vorbesc de alturism si ceea ce inseamna iubirea aproapelui.

Dupa ce am murit, tot mai multi ati inceput sa credeti. Sa credeti in mine. Pentru ca da, eu, eu sunt calea, adevarul si viata. Si credinta s-a extins, precum o plaga, heroina sufletului pentru cei saraci, meth-ul trupului celor bogati. Ati slabit, v-ati ingrasat, v-ati crescut copiii, v-ati cladit vietile pentru venirea mea. Ati distrus civilizatii intregi in numele meu. Ati instaurat prima corporatie din aceasta lume infama in numele meu. Ia-ti spus biserica. Avea si CEO, papa, avea actionari, avea de toate. Ati purtat razboaie in numele meu. Ati ucis, ati torturat in numele meu. Si azi, azi va rugati pentru mantuirea sufletului vostru?! Nu ati inteles un bob, nu ati inteles o neghina din ceea ce v-am spus. Nu vedeti nimic altceva in lumea aceasta, decat pe voi. Si pe mine. Azi imi sarbatoriti rastgnirea pe cruce. Poimaine invierea. Peste cateva luni nasterea. Voi credeti ca asta imi doresc eu?

Voi credeti ca spargand oua colorate intrati in inima mea?! Voi credeti ca impodobind arbori taiati de drujba odata pe an veti ajunge alaturi de mine?! Voi credeti ca facandu-va cadouri unul altuia, ma veti imbuna?! Chiar credeti ca mergand in corporatia aceea care se slujeste de simbolul mortii mele ca stranga bani si daca va ziceti pacatele unui executiv de acolo, veti ajunge la mantuirea sufletului?!

Am iubit-o. Am iubit-o pe ea, Maria Magdalena. Le-am iubit. Le-am iubit pe ele, Andra, Andreea, Ancuta si mai inca cate. Si voi, voi ce ati facut?! Va spun, voi, voi si societatea voastra bolnava mi-ati retezat toti pilonii mei, toti pilonii care imi sustineau iubirea. De ce? Pentru ca eu aveam. Si voi nu. Si in loc ca voi sa luati exemplu de la mine, cel care iubeste, ati ales sa urati. Si sa distrugeti. Pentru ca asa sunteti voi. Si acum sperati ca Tatal meu va va ierta.

Speranta moare ultima, dar inainte de asta, as vrea ca voi sa deveniti mai buni. Mai alturisti. Mai intalegatori. Orice lucru de pe lumea aceasta isi are partile lui bune si cele rele. Eu vreau sa priviti, daca nu din ansambu, macar din unghiul in care lucrurile par bune.

Azi, azi, pentru ca… azi demult m-ati rastignit si acum sarbatoriti, eu va iert. Dar vreau sa imi promiteti ca de mainei, voi veti deveni mai buni, mai intelegatori… mai alturisti. Va salut! Sarbatori fericite. Si daca nu mi-as fi pierdut puterile la cererea mea expresa, v-as face acum la toti un vin. Un vin bun.