Strainul

E aproape. Atat de aproape. Pot sa ii simt mirosul in nari. Se apleaca asupra mea. Se ridica, se roteste de doua trei ori prin cort. Fuge. iar se apleaca asupra mea. De fiecare data cand se apleaca ma simt pe mine din ce in ce mai profund si alienat. Interiorul. Imi simt organele, functiile vitale. Le simt cum prind o incordare mare. Simt boom-ul aproape.

– Trebuie sa inchizi ochii, imi sopteste el timid.

Imi e frica. Ce o sa zica ai mei? Nu am apucat sa imi iau ramas bun. Ce o sa zica prietenii mei. Fuck, nu prea e de joaca cu chestia asta.

Strainul totusi insista. Imi sopteste incet ca  daca o sa il urmez o sa ma invete cum gandeste. Imi este insa prea frica. Prea frica pentru tot. Lucrurile faine din lume. Lucrurile care o sa urmeze. Nu diplome, nu joburi, nu chestii din astea. Femeile pe care ar fi trebuit sa le sarut, copiii pe care ar fi trebuit sa ii cresc, nepotii pe care ar fi trebuit sa ii am. Chestiile alea la care te indeamna societatea de cand te nasti. Nu toate sunt benefice, dar trebuie sa recunosc ca oricat de anti social si anti societate as fi, nu ma pot masura cu o experienta de peste zece mii de umanitate care iti zice sa iubesti si sa iti faci un camin, sa contribui… Cine, eu sa ma pun cu asa ceva?! Un tanc de douazeci si inca ceva… You have got to be kidding. Si ma intrebam ce o sa fie cand o sa se duca totul. Muzica o sa dispara? O sa fie totul gol? Cand esti acolo, te sperie. Mai mult decat orice. Orice pare un fleac pe langa plecarea cu strainul. Ma zvarcolesc cu spaima pe jos in cort. Vreau sa scap de imbratisarea lui. E insa din ce in ce mai aproape. Il simt in spasme… si incerc, incerc sa uit de el. Incerc sa nu inchid ochii…

Imi amintesc cum, cu cateva ore inainte, care au trecut pulsat cu viteza de avion cu reactie… sau nu, parca pot transcende. Sunt aici si sunt acolo. Sau de fapt, totul este in creierul meu, in principalul meu utilaj care il folosesc spre a descrie lumea mea fizica. El sunteti voi, daca el nu ar fi, voi  nu ati fi. E totul o reprezentare in mintea mea. Conditia mea efemera. Ceea ce gandesc eu sunteti voi. Totul e atat de relativ. De as putea gandi mai mult, as putea fi oriunde, oricand si ar fi cat se poate de real. Mai real decat realitatea insasi. Lucrurile de care ne temem.

Dar sa lasam asta, ca deja e filozofie si o sa imi ziceti sa nu mai privesc lucrurile atat de egocentrist. Ca pana la urma soarele ne da viata la toti. Asa cum stelele care au fost inaintea lui au dat iarasi viata la timpul nostru. Ok, stateam cu cateva ore inainte undeva intr-o semi-poiana intins pe spate si prin ochelarii de soare priveam crengile copacilor care se intindeau semete si adiind in bataia unui vant usor inspre cer.

Si in timp ce vantul adia usor, mangaindu-le, am inteles. Atunci am inteles. Am inteles ca eu eram sus – lipit de pamantul mama – iar copacii aceia frumosi cresteau in gol. Atarnau cascand larg catre spatiu.  Pamantul e ceea ce ma lipea cu gravitatia lui. Eu vad cu capul in jos. Cred cerul ca fiind absolutul. Nu, el e de fapt neantul. Calea catre spatiul vid. Intrarea in vid. Pamantul e ceea ce ma tine in viata. Pe mine si pe tot acest ecosistem atat de interesant care exista aici.

Si atunci amintidu-mi de ceea ce am vazut acum cateva ore, de cerul pe care l-am inteles pentru prima data in viata mea, i-am zambit strainului:

– Nu azi, i-am zis.

Si povestea merge inainte. Cred ca…

Advertisements

,

  1. Leave a comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: