Archive for March, 2012

23

Sta sa ploaie afara. Aproape ca ploua. De fapt… e soare. E un soare din acela care lumineaza totul, incalzind bland.

E soare si e cald afara. Si imbracat murdar, cu hainele de ieri din club, care miros a vodca si a fum, ma duc la o usa. Ma duc sa ridic un buchet de flori. Niste flori ofilite. Niste flori care acum cateva zile erau albe. Niste flori care acum sunt o ruina. Trebuie sa ma duc sa le dezleg de o panglica de la o usa pe care nici macar nu stiu daca am nimerit-o sau nu. Stiu insa sigur ca ea nu era acasa. N-a fost si nu o sa fie. Si nici nu e si nici n-o sa fie.

23 de margarete albe in semn de iertare. De iertare pentru tot. Pentru tot ce n-a fost sa fie. Si pentru tot ce a fost sa fie. Si pentru ceea ce s-ar fi putut. Si pentru ceea ce nu s-ar fi putut. De obicei, cand ma indragostesc dau trandafiri. Trandafiri rosii. Rosii ca vinul sec.  Cu spini, nu fara. Cand dau un trandafir vreau ca el sa taie. Asa cum a fost si el taiat, la randul sau. Acum insa, am gasit ca margaretele sunt arma cea mai potrivita. Pentru o lupta care exista doar pentru o tabara. O lupta care nu aduce nimic bun. Un razboi in care lupta o singura armata. Armata mea. Charge again. And again. And again.

23 de margarete pe care le-am legat intr-un buchet simplu. Cu o panglica neagra. Si pe care le-am legat de o clanta. A unei usi parasite. Acum ele s-au ofilit si ma duc sa le dau jos… sa le duc de acolo.

Si da, le-am dat jos de acolo si am iesit cu ele din nou in lumina soarelui. Ma mangaie cu caldura. Eu il urasc. As vrea sa ploaie. Ah, cat as vrea sa ploaie. Dar nu ploua. E acelasi soare dement. Si continua sa ma incalzeasca cu blandete. Am sa ma duc sa ma asez pe iarba verde din umbra statuii lui Matei. Cu buchetul ofilit in mana. Nu imi pasa cine ma vede. Nu imi pasa. Nu imi mai pasa. Oricum numai eu stiu cate margarete sunt in buchet.

M-am asezat in umbra statuii si imi rulez o tigara. Pacat ca nu se pot fuma margaretele. Le-as fuma rand pe rand. Pe toate 23. Si apoi as uita de ele. Pentru ca niciodata n-a fost. Si nici nu o sa fie.

Imi fumez tigara si reflectez la noaptea de ieri. In Flying Circus, acolo jos, au o baie cu un hol comun. Un loc mixt unde fetele se spala pe mana deodata cu tine. Sau se uita in oglinda sa se admire. Si in timp ce ma spalam pe maini, o domnisoara foarte faina dar care nu imi putea placea – pentru ca nu imi poate placea nimeni acum si cel putin pentru inca un timp – m-a intrebat simplu:

– Cum te cheama?

– Mihai.

– Mihai, iti e sete?

– Mereu imi e…

Si am zambit destul de amar, cred. La care ea s-a aplecat spre una dintre chiuvetele acelea cu manerul de la robinet rupt, a lasat sa curga putina apa rece, a baut, avenit la mine, m-a sarutat si mi-a dat apa bauta inainte in acelasi timp in care ma saruta.

Am sarutat-o, am baut apa. Am inghitit-o. Era putin rece, dar avea un gust foarte placut.

– Sper ca e potabila… i-am spus.

I-am zambit. Si am plecat la bar sa imi mai iau o bere. Pentru ca viata merge inainte. Mereu a mers…


Advertisements

, , , , , , ,

1 Comment

Strainul

E aproape. Atat de aproape. Pot sa ii simt mirosul in nari. Se apleaca asupra mea. Se ridica, se roteste de doua trei ori prin cort. Fuge. iar se apleaca asupra mea. De fiecare data cand se apleaca ma simt pe mine din ce in ce mai profund si alienat. Interiorul. Imi simt organele, functiile vitale. Le simt cum prind o incordare mare. Simt boom-ul aproape.

– Trebuie sa inchizi ochii, imi sopteste el timid.

Imi e frica. Ce o sa zica ai mei? Nu am apucat sa imi iau ramas bun. Ce o sa zica prietenii mei. Fuck, nu prea e de joaca cu chestia asta.

Strainul totusi insista. Imi sopteste incet ca  daca o sa il urmez o sa ma invete cum gandeste. Imi este insa prea frica. Prea frica pentru tot. Lucrurile faine din lume. Lucrurile care o sa urmeze. Nu diplome, nu joburi, nu chestii din astea. Femeile pe care ar fi trebuit sa le sarut, copiii pe care ar fi trebuit sa ii cresc, nepotii pe care ar fi trebuit sa ii am. Chestiile alea la care te indeamna societatea de cand te nasti. Nu toate sunt benefice, dar trebuie sa recunosc ca oricat de anti social si anti societate as fi, nu ma pot masura cu o experienta de peste zece mii de umanitate care iti zice sa iubesti si sa iti faci un camin, sa contribui… Cine, eu sa ma pun cu asa ceva?! Un tanc de douazeci si inca ceva… You have got to be kidding. Si ma intrebam ce o sa fie cand o sa se duca totul. Muzica o sa dispara? O sa fie totul gol? Cand esti acolo, te sperie. Mai mult decat orice. Orice pare un fleac pe langa plecarea cu strainul. Ma zvarcolesc cu spaima pe jos in cort. Vreau sa scap de imbratisarea lui. E insa din ce in ce mai aproape. Il simt in spasme… si incerc, incerc sa uit de el. Incerc sa nu inchid ochii…

Imi amintesc cum, cu cateva ore inainte, care au trecut pulsat cu viteza de avion cu reactie… sau nu, parca pot transcende. Sunt aici si sunt acolo. Sau de fapt, totul este in creierul meu, in principalul meu utilaj care il folosesc spre a descrie lumea mea fizica. El sunteti voi, daca el nu ar fi, voi  nu ati fi. E totul o reprezentare in mintea mea. Conditia mea efemera. Ceea ce gandesc eu sunteti voi. Totul e atat de relativ. De as putea gandi mai mult, as putea fi oriunde, oricand si ar fi cat se poate de real. Mai real decat realitatea insasi. Lucrurile de care ne temem.

Dar sa lasam asta, ca deja e filozofie si o sa imi ziceti sa nu mai privesc lucrurile atat de egocentrist. Ca pana la urma soarele ne da viata la toti. Asa cum stelele care au fost inaintea lui au dat iarasi viata la timpul nostru. Ok, stateam cu cateva ore inainte undeva intr-o semi-poiana intins pe spate si prin ochelarii de soare priveam crengile copacilor care se intindeau semete si adiind in bataia unui vant usor inspre cer.

Si in timp ce vantul adia usor, mangaindu-le, am inteles. Atunci am inteles. Am inteles ca eu eram sus – lipit de pamantul mama – iar copacii aceia frumosi cresteau in gol. Atarnau cascand larg catre spatiu.  Pamantul e ceea ce ma lipea cu gravitatia lui. Eu vad cu capul in jos. Cred cerul ca fiind absolutul. Nu, el e de fapt neantul. Calea catre spatiul vid. Intrarea in vid. Pamantul e ceea ce ma tine in viata. Pe mine si pe tot acest ecosistem atat de interesant care exista aici.

Si atunci amintidu-mi de ceea ce am vazut acum cateva ore, de cerul pe care l-am inteles pentru prima data in viata mea, i-am zambit strainului:

– Nu azi, i-am zis.

Si povestea merge inainte. Cred ca…

,

Leave a comment

Uneori

M-am trezit. M-am trezit si m-am uitat in jur. Statea culcata langa mine, inca dormind. Pe jos, pe covor erau culcate doua pahare de vin. Unul era spart un pic pe marginea clopotului. Aproape ciobit. Intr-un stil foarte sangeriu.

Langa paharele culcate atat de armonios se odihnea intinsa si sticla de vin, stapana acestei intalniri. Era de culoare intunecata, cu nuante visinii si aurii pe eticheta. Era un sec rosu de import. Din lumea noua. Acum dezgolita de toate secretele ei, sticla statea intinsa si ea dormind incet pe covor.

Langa eleganta sticla adormita, una chiar intersectandu-o usor, stateau asezate sosetele ei. Erau trase neglijent, formand pe jumatate un sac plin. Erau colorate in dungi. Portocaliu. Verde deschis. Rosu. Alb. Si albstru. Erau un pic murdare pe partea de contact cu solul, dar acest lucru le oferea un caracter de perfectiune.

Undeva mai sus, dincolo de ciorapi se odihnea acum fusta ei. Neagra. Neagra total, fara nici un accesoriu, arata oarecum interesant constrastand cu sosetele-i din apropierea imediata. I-am cautat tricoul cu privirea, scrutand incet covorul meu, covor care poate fi considerat si el un mic univers de sine statator, in care cred as putea sa imi traiesc linistit cateva vieti paralele. Ii cautam triocul pe covor, dar tricoul ei era pe ea. Si cand l-am privit cu atentie, vedeam ca nu are nici un model imprimat pe el. Era simplu si negru total.

Ii iubeam nonculorile. Pana si rujul cu care se daduse inainte sa iasa in oras rezista. Machiajul ei era superb chiar si in timp ce avea ochii inchisi.

Imi venea sa o sarut. Sa ii dau buna dimineata. Dar imi era frica ca sarutul meu o va trezi si va strica armonia unui sistem aproape de perfectiune. Mirosul ei combinat cu mirosurile asternuturilor mele, cu mirosul de casa inchisa, cu mirosul de fum al hainelor, cu mirosul de vin al paharelor si sticlei formau impreuna o mica orchestra care interpreta o muzica incantatoare si misterioasa.

Imi era frica ca atunci cand o sa se trezeasca nu o sa stiu ce sa ii spun. Ce as fi putut sa ii spun si ea nu stia deja? Ca sunt indragostit pana peste cap de tot ce reprezinta ea, de la forma la continut… deja ii si vedeam zambetul enigmatic intiparindu-i-se pe fata in timp ce ii spuneam acest lucru. Da, pana si in imaginatia mea, ea are un zambet perfect, poate acesta este si motivul pentru care m-am indragostit asa.

Si chiar atunci, in timp ce ma gandeam asa, ea si-a deschsi ochii aia mari si caprui de o nuanta aproape neagra. Si frumosi. Si stralucitori.

– Am facut sex?

M-a intrebat repede, fluent si cu un zambet usor apasat spre final.

– Nu. Cel putin din cate stiu eu.

I-am zambit timid, i-am luat mana in mana si am privit-o cu o pivire care dorea sa inghete timpul sa conserve clipa, sa prabuseasca tot universul intr-un punct de singularitate.

Imi zambea cald. Si privirea ei era foarte atenta.

Imi venea sa o sarut. De tot. Pana la moarte. Sa nu imi mai dezlipesc buzele de ea. Sa murim de sete sau inanitie. Am sarutat-o cu fermitate iar in timp ce o sarutam, ma gandeam daca exista un lipici ce ar putea functiona pentru buze. Am sa il aplic o data ca sa fiu sigur ca nu se va mai termina. Un sarut cat o eternitate, o vorba care va prinde nuante de adevar. Asta as putea sa ofer eu lumii. Unii au vindecat boli, altii au creat lucrari superbe, altii ne-au ajutat sa atingem un nivel ridicat de confort. Eu as putea sa va ofer precedentul primului sarut mortal. Un sarut cu care se va termina totul. Cel putin pentru mine si pentru ea.

Si m-am desprins sa o privesc. Apoi am reinceput sa o sarut. Si am sarutat-o mult. Si profund.

Si cand mi-am dezlipit buzele de rozul acela minunat al ei, era afara o dimineata aurie, superba. Si nici un nor pe cer. Si nici un vant turbat, doar o adiere usoara.

Si in ochi aveam o oarecare sclipire de nostalgie usoara care progresa rapid. Tacerea plutea in aer. Era ca un val asternut intre mine si ea.

Si uneori am impresia ca… poate in loc de vinul acela rosu, ar fi trebuit sa aleg un vin alb. Nu i-am spus insa niciodata.

, , , ,

2 Comments

Cantecul de mai

E mereu unul mierlos.

Ai fost prost. Ai fost atat de prost. Sa crezi. Sa speri.

Sa visezi.

Sa iei partile frumoase. Sa le urci in fata luminii candelabrului. Sa le lasi numai pe ele sa straluceasca. Sa te inchini numai lor. Sa uiti de ceea ce lasi in inturneric. Sa visezi doar la lumina. Sa imbratisezi doar ceea ce crezi ca te place.

Norocul tau, norocul meu, norocul tuturor in lumea asta il fac niste forte mai mari decat noi. Suras, suspin, vise, parti din vise, bani, morala, valori, tot ceea la ce ne raportam il face doar un singur lucru… destinul.

Nici tu, nici eu, nici noi, nici ei, nici voi, nu putem hotari. Nici macar americanii. Pentru asta ii iert. Ii iert pentru tot.

Ii iert pentru tot, inclusiv distrugerea lumii prin capitalism, un sistem care functioneaza doar pentru unii,

Ii iert pentru Roswell, pentru Roosevelt, pentru Bush si da, ii iert chiar si pentru J.F.K., da.

New York e superb in timpul iernii, cand toate trotuarele sunt albe ca zapada. Toti oamenii care trec pe langa mine. Zambetul ei pe care si-l aminteste memoria mea…

2 Comments