Archive for September, 2011

Un alt soare dogoritor

Cat am strans-o in brate, atunci cand ea murea incet. Cu fiecare secunda care se scurgea, ea isi inchidea ochii din ce in ce mai adanc. Ii priveam tacerea si ii ascultam privirea. Imi spunea ca ar fi vrut, ar fi vrut ca noi sa contam. Sa contam si pe viitor, asa cum trebuie sa fie in viata. Adica, partea aceea pe care o uram cu totii: inelele, nunta – chestia aia unde trebuie sa dansezi si nu ai chef, viata – dimineata sau cand ti se cere, la munca, gospodaria, cumparaturi, preparea hranei, relaxare, curatenie. Copiii, acel lucru dorit sau nedorit care vine cu timpul. Poarta-le de grija copiilor tai, asa cum ti-au purtat si tie de grija parintii tai. Fa-o mai bine…

Fa-o radical mai greu. Priveste in apa. Si nu atunci cand apa e limpede. Ce vezi?! Vezi doar ca nu intelegi ceea ce vezi. Priveste in apa cand ea e limpede si cu o luminozitate potrivita risti sa te blochezi. Pentru ca vei vedea lucrul cel mai important din viata aceasta. Pe tine. Tu insuti.

Mari si tari si povesti ce s-au spus si clipe ce s-au scurs, toate isi pastreaza liniaritatea, pentru ca aproape nimic din ceea ce a fost nu va mai fi, iar aproape nimic din ceea ce nu a fost sa fie nu se va intrupa vreodata ireversibil in mediul real.

Marea, glasul tau, umerii mei arsi de soare, ciupercile matinale, paraul acela care te face sa iubesti apa rece si dulce… toate s-au transformat in derivate din ce in ce mai largi, mai indepartate si mai inutile. Si m-am trezit distras de la realitate, m-am trezit inglobat intr-un mic joc al destinului. Practic, o mare de oameni m-au prins de umeri, m-au ridicat si m-au azvarlit sa joc intr-un joc inventat de ei si pe o muzica cantata de catre ei. M-au tarat in lanturi sa alerg dupa bani, sa fac ce considera majoritatea ca este necesar. Sa pretuiesc ce pretuiesc ei si sa doresc ce doresc si ei. Pentru ca daca as fi liber sa fac ce vreau eu si sa doresc ce doresc eu, atunci jocurile lor s-ar prabusi asemeni unui castel de nisip.

Si eu. Si tu. Si el. Si ea. Aveti astazi clipa ca si arma. Arma pe care o tineti strans in armonie cu ceea ce numim noi conventia interumana. Dar intr-o zi, arma asta va pica. Pentru ca mai devreme sau mai tarziu, toti inchidem ochii. Si o luam inspre neant, inspre lumea lui Hades cel dulce si etern. Si atunci o sa va para rau. O sa va para rau ca ati avut arma aceasta si nu ati folosit-o.

Felul in care iti traiesti clipa te poate scoate in fata. Te poate face dintr-un nimic totul. Te poate urca pe o culme de munte sau te poate cobori in adancul unei mari. E cel mai frumos dar din viata ta. E un dar care merita pretuit alaturi de persoana sau persoanele cu care alegi sa o faci. Nu iti cosuma clipa singur, pentru ca vei avea toata vremea sa o faci in eterna lume a lui Hades.

Si parca cu fiecare zi ce trece visam tot mai putin. Oare o sa vina o zi in care o sa uitam de tot sa visam?

Advertisements

, ,

4 Comments